Aici, acolo ... nicăieri.

Astăzi nu s-a întâmplat nimic care merită povestit pe aici. Deci, am revenit cu o compunere micuţă. :)

Aici, acolo ... nicăieri.

Camera întunecată era slab luminată de lumina difuză a amurgului ce intra uşor prin
fereastra spartă. Pânze de păianjen se odihneau alocuri, cu creatorii lor
păzindu-le. În surdină cânta o muzică de vioară, aducând cu ea spaimă şi regrete.
Sângele picura pe podeaua rece, lovind uşor lemnul masiv ce scârţâia sub
picioare. Soarele era răsărit, iar razele sale se zdrobeau de părul brunet al
fetei. Faţa-i era albă, parcă atunci ar fi înviat. Ochii căprui, scoşi în
evidenţă de fardul negru erau închişi. Mâinile-i însângerate de lama din palma
dreaptă lăsau să curgă şiroaie pe podea. Păru-i cădea în valuri pe umeri, iar
bretonul lung în trepte pe jumătate faţa. Deschise ochi ! În acea mare de
ciocolată se zărea disperarea şi furia. În următorul moment era în picioare şi
ieşi, trântind uşa cămăruţei în urma ei. Începu să alerge pe potecă. Covorul de
frunze arămi era aşternut pe jos, parcă pictat de un artist doar cu culori
aprinse şi veştede. Soarele se zărea în depărtare, cum apunea uşor pe după
copaci. Acele umbre sinistre ce se înălţau pe măsură ce soarele cobora pe după
pădure. Alergă. Paşi îi erau grăbiţi, iar minte-i îngheţată. Tot ce ştia era că
trebuia să ajungă acasă urgent. Corpul său parcă nu exista. Era doar o umbră în
plus ce umbrea pământul. Se opri ! Apoi, se gândi puţin, realizând că se grăbea
degeaba. Acasă nu o aştepta nimeni. Ce rost avea să ajungă acolo dacă nimeni nu
era în acea clădire părăsită să îi spună un ’’Bun venit’’ călduros. Se lăsă să
cadă pe covorul de frunze, la umbra unui copac. Corpul său eram înghiţit în
întunericul nopţii. Ce rost îşi aveau lacrimile ? Ce rost avea să plângă când
nimic nu se putea schimba. Era doar o iluzie la ceea ce fusese. Era doar o
umbră la persoana din trecut ce trăia şi se bucura de plăcerile vieţii. Ştia că
noapte în acele ţinuturi era rece şi nemiloasă. Ştia de asemeni că vântul ce
bătea pe acolo chiar şi în toiul verii era rece, chiar mai rece decât în alte
zone din ţară. Dar era toamnă târzie. Când totul se stinge, poate chiar şi sufletul
şi mitea-i. Pădurea era împăienjenită de animale feroce, gata să o devoreze de
vie.

 Deschise ochii şi în ei se oglindi automat luna plină. Îşi aruncă razele asupra ei,
formând parcă o cortină argintie. Întinse mâinile în lateral şi se lăsă pradă
băii de lumină oferită de regina nopţii. Ştia că urma o noapte lungă. Poate mai
lungă şi mai periculoasă decât îşi putea ea imagina sau … era doar o iluzie ?
Viaţa ei era doar o iluzie.